Alte ganduri

Am fost ignoranta crezand ca nu s-ar putea sfarsi vreodata . Am sfidat legile nescrise si mi-am facut propria lege in speranta. De neincalcat. Asa credeam. Ca am cuprins infinitul si vesnicia. A fost trufie? Nebunie? Sau pur si simplu a fost... ce a fost sa fie? Deodata tot universul acela mare pe care doar eu il puteam cuprinde s-a facut mic. Atat de mic incat s-a transformat intr-o margica. M-am jucat cu ea o zi, doua, trei... asteptand sa redevina universul si sa te gasesc in centrul lui, acolo unde te lasasem inainte de aceasta catastrofala eroare. Si totusi nu s-a mai intamplat nimic. Azi nu ma mai joc cu universul.


Am luat o sticla cu cerneala si am pus cateva picaturi pe o coala alba. Speram sa se transforme in cuvinte caci nu stiam ce sa iti mai scriu. Iti marturisisem de atatea ori acelasi lucru incat simteam ca nu mai pot vedea din nou aceleasi litere, in aceeasi ordine... aceeasi idee mereu. Am pus hartia intr-un plic si ti l-am trimis, la adresa obisnuita. Stiam ca vei intelege din el ce era de spus. Mi-ai raspuns folosind cuvinte pe care nu le mai auzisem vreodata de la tine: “Scuza-ma ca iti zic, dar mi-ai trimis ciorna”.

Ganduri...

Pe acoperisul fierbinte, de tabla, mi-am asezat sufletul sa se incalzeasca la soare. L-am uitat acolo si s-a prefacut in scrum. Ce pacat ca nu mai am altul! L-as fi pus in frigider. Oare ar fi inghetat si ar fi crapat in mii de fragmente? Bine ca nu mai am inca unul. L-as fi distrus si pe acela!

Mi-am gasit refugiul in mine insami, acolo unde tu nu poti ajunge ca sa imi cuprinzi sufletul cu vorbe goale. M-am ascuns intr-un sertar al propriei constiinte, acolo unde ochii tai nu m-ar cauta vreodata. Am incuiat trecutul intr-o magazie veche si mi-am facut o fereastra spre prezent. Inca nu am ajuns la el. E cu o clipa inaintea mea.

Plictisita de atatea ganduri, am inceput sa caut printre stele una cazatoare. Voiam sa imi pun o dorinta, dar una despre care sa cred ca se va indeplini. Nu am gasit niciuna care sa imi confirme aceasta iluzie. Am inchis ochii si deodata tot cerul a inceput sa isi scuture stelele. Puteam sa imi pun o mie de dorinte. Ba nu, un infinit! Dar... cu care sa incep?

Eu si tu

Am cazut, m-am ridicat...
Asa sunt eu
Am plans, am implorat
Asa sunt eu...
Am gresit si am repetat
Asa sunt eu...
Nu-mi pare rau,
Asa sunt eu...

Dar tu imi spui
C-asa cum-s eu
Tu nu ai fi...
Asa esti tu.
Dar tu n-ai fost in locul meu
Sa cazi si tu
Sa plangi si sa implori
Tu nu ai fost...
Dar nu imi pare rau.

Strainul

Vad un chip cunoscut, intorc privirea
Parea ca esti tu…dar nu simt fericirea…
Si atunci ma-ntreb: de cine imi aduci aminte?
Si asa raman deodat’ fara cuvinte…
As vrea sa te strig… pe nume
Dar cum te cheama, abia de mai pot spune…
Asa ca zic in sinea mea…pe acest strain…eu l-am iubit candva…

De dorul tau...

De dorul tau am inceput sa fac si ceea ce nu imi placea. Sa stau in aceleasi pozitii pe care candva le uram la tine, sa privesc in felul in care o faceai tu uneori, iar mie imi displacea, sa folosesc cuvintele tale, ca si cum ar fi fost ale mele din totdeauna. Mananc acum ce iti placea tie, visez acum cu ochii tai parca, ma imbrac in culorile pe care tu le preferai. Singurul lucru pe care nu pot sa il fac, de dorul tau, este sa nu-mi mai fie dor de tine. Fac toate astea pentru ca acum eu nu mai stiu ce-mi place mie. Nici macar nu mai stiu cine sunt, ce caut si ce voi gasi. Nu mai stiu de ce nu mai vreau, nu mai pot, nu mai simt. Si totusi nu pot sa nu ma intreb daca vreodata ma voi regasi, te voi regasi in altcineva. Sau, de fapt, sper sa te gasesc in toti cei pe care ii intalnesc. Si stiu ca daca am sa te descopar pe tine in altcineva, usor am sa reusesc sa stiu din nou cine sunt si ce imi apartine. Imi voi recapata sufletul, visele, bucuriile, idealurile. Vreau sa te pot transforma intr-un om mic pe care sa il pot ascunde de privirea mea care te cauta. Si da, te caut ca sa imi dai inapoi ce mi-ai luat. Nu vreau doar sa nu imi mai fie dor de tine, ci si de mine vreau sa nu-mi mai fie dor!

Iubire sintetica

Am crezut mult timp ca iubirea este o utopie. Apoi am avut impresia ca am trait-o. Si poate ca asa a fost, dar finalul ei m-a facut din nou sa consider ca ea nu exista. Am vazut-o mai degraba ca pe o forma de santaj emotional, ca pe un mijloc inventat de oameni pentru a atinge un scop. Si totusi nu a fost doar o nebunie. A fost iubire, un sentiment limitat in timp. Chiar daca nu este vesnica... este ceea ce trebuie sa fie, atat cat este. Poate ca nu ar fi rau sa ii gasim un substitut, fara reactii adverse, fara precautii, fara doze de administrare. Un inlocuitor din care sa eliminam suferinta, linia de demarcatie dintre iubire si ura, dintre dragoste si tacere, durere, zadarnicie. Chiar si sintetica, tot e mai buna decat nimic. Cred ca am fost programati genetic sa iubim la un moment dat in viata si odata ce am deschis cutia Pandorei, ramane doar Speranta ca s-a meritat.

Puzzle

Fragmente din viata, transformate in piese de puzzle, pe care trebuie sa le alegi cu grija ca sa te poti reinventa. De fiecare data alte piese... Mereu un joc nou. Uneori ai impresia ca ceea ce construiesti in final, nici macar nu este viata ta. Nu iti poti imagina cum totul s-a schimbat atat de repede, atat de mult. Incerci sa te adaptezi... sa cauti alte piese pentru micul tau puzzle. Pana cand te plictisesti de acest joc si renunti. Lasi totul in voia destinului. Nu mai vrei sa amuzi soarta cu planurile pe care ti le-ai facut. Dar totusi asta nu te face mai fericit sau mai impacat cu sine. Renuntarea este chinuitoare, o povara pe care mai tarziu nu o vei mai putea purta prin viata. Poate ca nu e vorba doar de piese, ci si de strategie.